Primăria Brâncoveneşti, județul Mureș

Cultură

     

      Viaţa culturală a satului Brîncoveneşti este strâns legată de castel şi familia Kemény. Ultimul proprietar al castelului a fost scriitorul Kemény János (1903-1971), care a fondat la 18 iulie 1926 Asociaţia Scriitorilor Maghiari „Erdélyi Helikon”. 

    Scriitorii maghiari din Transilvania trebuiau să îşi asume în primul rând reevaluarea întregii literaturi maghiare  în noua situaţie de după 1918, să-şi găsească o direcţie noua de urmat. O îndatorire mult mai vie şi mai evidentă a scriitorului maghiar era să încerce să reprezinte prin metode artistice soarta maghiarilor din Transilvania. Aşa apare noţiunea de „transilvanism”, cu unele conotaţii politice, dar mai ales literare, subscrisă şi de autori români. Scriitorul Ioan Slavici, a fost închis de noile autorităţi româneşti pentru faptul că, după primul război mondial a optat pentru o Transilvanie independentă de Vechiul Regat, de tip Elveţia. Astfel castelul de la Brîncoveneşti a devenit  un important centru cultural al scriitorilor maghiari din Transilvania. Cei mai importanţi scriitori maghiari dintre cele două războaie mondiale au fost oaspeţii castelului şi a lui Kemény János, dintre care putem aminti: Áprily Lajos, Berde Mária, Dsida Jenő, Kós Károly, Kuncz Aladár, Nyírő József, Reményik Sándor, Tamási Áron, Tompa László, Wass Albert şi alţii.

Întâlnirile de la Brîncoveneşti a  Asociaţiei „Erdélyi Helikon” a durat timp de 14 ani (1926-1939;1942); iar în anii 1940,1941,1943,1944 s-au ţinut la Cluj în casa lui Kemény János.

Întâlnirile şi discuţiile s-au desfăşurat în castel, în uriaşa bibliotecă, care azi nu mai există, în aer liber, în parcul castelului, lângă Masa memorială Kuncz Aladár, proiectat de Kós Károly.  S-au organizat şi excursii în Munţii Călimani, la castelul de vânătoare de la Gălăoaia.

Personalitatea cea mai de seamă a vieţii culturale din Brîncoveneşti a fost scriitorul, preotul şi directorul de teatru Kemény János.

Aşa cum afirma în scrierea sa autobiografică: „ Principala mea promisiune era ca averea mea moştenită să pun în slujba dezvoltării culturii. În decursul timpului am încercat să-mi respect această promisiune.”

Gazdele de la castel, Kemény János şi soţia Augusta Paton, sunt înmormântaţi în parcul castelului lângă Masa memorială Kuncz Aladár, sub umbra stejarilor seculari, aproape de munţi, cu vedere spre Scaunul Domnului.

De asemenea, în parcul castelului se mai află mormântul scriitorului Wass Albert.

O altă personalitate proeminentă a aşezării a fost scriitorul Varró János, care a scris în cartea sa, Bătălie şi coroană despre castelul din Brîncoveneşti şi împrejurimile acestuia.

După 1989, întâlnirile de la Brîncoveneşti s-au reluat şi astfel urmaşii scriitorilor din Asociaţia „Erdélyi Helikon” anual se întâlnesc cu membrii familiei  Kemény în parcul castelului la mormântul lui Kemény János şi  a soţiei  Augusta Paton, discutând şi evocând spiritul promovat de scriitorii participanţi la întâlniri dintre cele două războaie mondiale.

S-a deschis Expoziţia Memorială Kemény János, amenajată în clădirea fostului post de poliţie, clădire retrocedată proprietarilor. În cadrul expoziţiei se pot vedea fotografii care prezintă momentele importante din viaţa personală şi publică a  familiei. De asemenea putem admira portretele scriitorilor Asociaţiei „Erdélyi Helikon”.

    

În satul Brîncoveneşti există Cămin cultural renovat în totalitate în anul 2012, unde se desfăşoară viaţa culturală a satului. Aici se ţin programe artistice cu formaţiile locale de dans, precum şi nunţile şi diferitele festivităţi.

                                                           Obiceiuri şi tradiţii populare

Comunitatea rurală trăieşte şi prin folclorul, obiceiuri şi tradiţii populare. Momentele din care pornesc aceste obiceiuri sunt legate de evenimentele majore ale existenţei omului: naşterea, căsătoria şi moartea, de sărbătorile religioase, de ocupaţiile practicate.

La naşterea copilului femeia lehuză este vizitată de naşi şi de rude cu „merinde” – coş cu mâncare, prăjitură, ţuică.

Căsătoria avea o ceremonie mai complicată: peţitul, stabilirea zestrei, chematul la nuntă de către chemători, cusutul şi datul cămăşii, a batistei mirelui, nunta cu tot alaiul.

Obicei la înmormântare era bocitul, existau bocitoare. Şi în ziua de azi s-a menţinut obiceiul străvechi al reformaţilor de a se întrajutora la înmormântări. La început sătenii duceau făină şi ouă la familia decedatului pentru a ajuta la organizarea mesei. Astăzi aproape fiecare familie duce o sumă de bani cu care contribuie la cheltuielile de înmormântare.

Dintre sărbătorile religioase, de care se leagă diferite obiceiuri, amintim câteva: Crăciunul, când flăcăii umblau la colindat; Duminica Florilor, când băieţii pun la poarta fetelor cununi de flori; Paştele, când băieţii umblă la udat la fete. În sezonul de iarnă s-au organizat şezători, iar toamna se ajută reciproc la adunatul porumbului, cartofului, culesul strugurilor, etc. De sărbători se ţineau baluri în Căminul cultural cu muzicanţii din sat, iar mai târziu cu diferite formaţii.

Târgul Cireşelor, care se ţine anual, în prima duminică a lunii iulie, este o întâlnire tradiţională a locuitorilor satelor din zonă, cu program artistic folcloric şi distractiv. Participau ansamblurile locale şi din satele, oraşele învecinate. Acest târg se ţine de cele mai vechi timpuri, prima denumire a târgului a fost Târgul de Fete, când pe căruţe se aduceau fete sănătoase, rumene la obraji pentru a fi alese de flăcăii care voiau să se însoare.    

Vechiul port popular a fost foarte diferenţiat, deoarece slujitorii castelului şi-au adus cu ei portul lor popular specific. Portul popular maghiar din Brîncoveneşti are un specific al ţinutului  de câmpie.

Momentele din care pornesc obiceiurile sunt legate de evenimentele majore ale exístenteí omului: naşterea, căsătoria şi moartea, de sărbătorile religioase, de ocupatííle practicate, în cazul nostru, „măsura oilor", „ospăţul oilor".

Sărbătorile de iarnă, care încep de la sfârşitul lunii decembrie sí  se  termină  la  începutul  lunii  ianuarie,   Naşterea  Mântuitorului.

Soborul Maicii Domnului, Sfântul Ştefan, Sfântul Vasile, Botezul Domnului sí Soborul Sfântului Ioan Botezătorul, sunt grupate pe o perioadă scurtă de numai două săptămâni şi marehează atât sfârşitul unui an sí începutul celui care vine, reprezentând un prilej de petrecere tradiţională.

În perioada acestor sărbători întreaga comunitate este acasă în sat, unde partícípa activ la aceste evenimente, atât în plan laic, cât în plan şi religios.

Pentru întreaga perioadă a sărbătorilor erau angajaţi muzicanţi, iar jocul era la o casă numită „casa jocului".

La Sfântul Nicolaie, în data de şase decembrie, erau „probaţi" muzicanţii, la acea casă, prilej de întâlnire, mai mult al tinerilor care, cu această ocazie, detaliau planurile pentru celelalte sărbători. Taraful era compus din: vioară, ceteră, contrabas şi ţambal, la nunţi şi petreceri mari, iar celelalte petreceri erau animate de cântecul fluieruluL In toată perioada sărbătorilor, jocul avea loc numai după-amiaza şi seara, deoarece dimineaţa toată comunitatea se ducea la biserică.

În ajunul Crăciunului, încă de cu ziuă, pornesc copii cu Steaua, prin poezia căreia vestesc pe gospodarii satului „Că azi Maria, naşte pe Mesia", gospodarii îi primesc pe urători şi îi cinstesc acum cu bani, dar mai demult îi cinsteau cu mere, nuci şi covrigi.

Seara mai târziu, ceata feciorilor pornea cu „Turca", obicei de colindat în care o parte colindă, în timp ce un flăcău joacă acoperit de un covor împodobit   cu   „cănaci"   coloraţi   şi sprijinit de o bâtă, terminată cu un „clonţ" mobil, care se închide sí se deschide la fiecare míscare. Cel care joacă este însoţit de un alt flăcău, mascat de obicei în militar, care prin gesturile sale încearcă să înveselească gazdele, în timp ce colíndatoríí au aceeaşî intentie transpusă în verbul colindului „Fă-te vesel gazdă bună". Toată această ceată este acompanîată de unul sau doi fluieraşi.

Melodia jocului este veselă, ritmată dar într-un moment se transformă în doină jalnică. Atunci Ţurca se prăbuşeşte, iar băiatul mascat, adică „bgiduşul", motivează că gazda sau fata gazdei „s-a uitat lung" sí a deochiat-o. În timp ce gazda, gazdoaía, fata sí feciorul lor erau chemati să prindă de canacíí Turcii pentru ca aceasta să-şi revină şi să joace din nou.

Apoi doina este schimbată în melodie de joc şi turca îşi revine şi începe din nou jocul.

După ce colindătorii turcii sunt cinstiţi cu „ginars" (ţuică de prune) şi cozonac, iar „chizeşul" (organizatorul jocului) cu bani, alaiul pleacă chemat de sunetul unui „bucin".

Insuraţii şi nevestele formează cete mixte de colindători şi îşi colindă neamurile, prietenii şi preotul satului.

Poezia colinzilor este cu precădere religioasă, cântând Naşterea şi Botezul Domnului, mai ales fiind o localitate de ciobani şi păstori, existând şi o temă laică a celor „trei păstori" care uneori împletesc cunună de flori, dar alteori se împart în taberele cultului mioritic.

Indiferent de caracterul religios sau laic al poeziilor colinzilor, acestea sunt închinate gazdei şi se termină cu urarea „Să fi gazdă sănătoasă!".

Vremea colinzilor, când toată comunitatea se reîntâlneşte şi se naşte din nou o dată cu pruncul din iesle, este un timp al iertării şi păcii în care se împlineşte mesajul „Şi nu uita ca de Crăciun,/ Române să fi bun”.

Acea noapte a Ajunului nu este o noapte a odihnei, aceasta căutându-şi timpul între cântatul cocoşilor de ziuă şi toaca de chemare la biserică.

Pe tot timpul acestui ciclu al sărbătorilor de iarnă slujba de la biserică se termină printr-un colind, iar după amiaza şi seara petrecerea are loc la casa jocului.

Ajunul Anului Nou începe tot cu glasul copiilor care de această dată vestesc faptul că „Mâine anul se-nnoieşte" sau „C-a venit Sfântul Vasile", în poezia „Pluguşorul".

              Şi în această noapte cetele de colindători îşi întorc colindul, ocazie în care se petrece cu băutură şi mâncare. De data aceasta, ca mâncare tradiţională sunt servite „găluştele"  (sarmale cu păsat),  iar băutura preferată este ţuica de prune fiartă.

După colindat nici nu apucă bine să se liniştească satul, când apar micii colindători, cu Sorcova, care nu pot fi refuzaţi de nimeni, deoarece aduc în fiecare casă, cu o rămurică de brad, mesajul paşnicei dorinţi.

În răstimpul dintre Anul Nou şi Bobotează preotul intră în toate casele de crestini pentru a le sfinţi cu mănuncliiul de busuioc, udat în aghiazma din cofă, simbol al apei Iordanului, unde a fost botezat Mântuitorul.

La Bobotează serbarea se concentrează mai mult în jurul bisericii, de unde alaiul de crestini în frunte cu preotul ies ca sa sfinţească apa, ţarina şi satul, după care încă se mai colindă şi se mai petrece la casa fiecăruia sau la casa jocului ca: „La nunta ce s-a întâmplat în Gana GalÜei...".

Această perioadă destul de lungă a sărbătorilor de iarnă este un moment prielnic pentru o mai bună cunoaştere a celor tineri care urmează să se căsătorească, al unor vizite „pe vedere" sau chiar al unor „înţelegeri" în care familiile celor doi plănuiesc nunta.

Intervalul dintre Bobotează şi Postul Paştilor este numit „câşlegi", adică „de dulce" şi sunt continuate şezătorile, iar duminica se pot face nuntí.

În una din aceste duminici se organizează obiceiul numit „Vergel", adică o petrecere cu joc, în care fetele angajau muzicanţii şi tot ele chemau băieţii la joc.

În timpul postului comunitatea nu organizează petreceri, iar mâîicărurile din produse animaliere erau înlocuite cu altele, exclusiv vegetale. Astfel, era făcută purificarea de prímavara a trupului sí totodată, prin spovedanie sí cuminecătură, înainte de a lua „Lumina Învierii", se purifica sufletul tuturor, încât nu numai natura reînvia în puritatea verde a frunzei şi firului de iarbă, ci şi toţi locuitorii satului.

Sărbătoarea Învierii era marcată de cosurile cu ouă rosii si de petreceri în cântec şi joc. Salutul de „Biină Ziua" este înlocuit în cel de „Hristos a Înviat", la care se răspunde cu „Adevărat că a înviat!" şi care se obişnuieşte până la sărbătoarea „Inălţării", iar de atunci până la Rusalii se salută cu „Hristos s-a înălţat".

Dacă la sărbătorile de iarnă mâncărurile sunt bazate pe carnea de porc, la cele de primăvară acestea se fac din carne de miel, urdă şi caş.

Anotimpul verii este marcat de mai multe sărbători religioase: Sînpetru, Sîntilie, Sîntămărie, când se organizează petreceri precum cele descrise mai sus.